Filed under: she's rambling
greutatea pe piept, ticaitul in urechea dreapta, cel mai frumos cadoul pe care n-o sa-l primesc (desi imi pot imagina bucuria imensa), gandul ca nu pot ajunge mai jos decat acum (oh, ba pot), speranta ca ma voi indrepta, ridica, ca imi voi sterge genunchii si merge (nu in cerc!), cercul pe care l-am dat jos de pe lant in dimineata asta, linistea…
am crezut, eram sigura… apoi orele s-au scurs si nimic. asta e normalitatea? sa nu stii, sa uiti, sa ignori? asa trebuie sa fiu si eu? dar vreau? pot?
desi nu e o surpriza, sunt mereu la fel de uluita de diferentele de perceptie pe care le avem. pentru ca imi pica cerul in cap atunci cand rezultatul e negativ. pentru ca am uitat cum e sa nu simt nimic. pentru ca am reusit sa ies din golul zilei de ieri mergand la nunta Tinei, frumoasa Tina care la final si-a aplecat capul si l-a sprijinit de umarul sotului ei. si el era acolo. mi-a ramas imaginea asta intiparita pe retina si zambetul ei, rochia, tremurul, felul cum o privea.
ma sufoc cand vad atata cadere din cer. te rog, sa nu mai ninga..
simt că ar trebui să scriu ceva aici pe măsură ce îmi trăiesc ultima oră din anul 23 (îmi este imposibil să mai cred că de fapt e 22, aşa cum aş fi susţinut acum 6 luni).
mă tot întreb cine sunt? parcă ar fi normal să am un răspuns în acest moment… cred. cineva mi-a spus azi că suntem suma oamenilor pe care i-am întâlnit, care înseamnă ceva în vieţile noastre. aş completa cu: şi suma reacţiilor pe care le-au trezit în noi.
parcă e mai nimerit să spun acum câteva dintre lucrurile pentru care sunt recunoscătoare anul ăsta. dar mai bine nu… e de ajuns că le ştiu eu şi, cu siguranţă, şi cei care mi-au făcut şi bine şi rău (pentru că fără rău nu aş fi învăţat nimic).. şi ei ştiu şi ştiu că le mulţumesc pentru tot.
ok, nu vreau ca post-ul ăsta să fie plin de efuzini sentimentale (deşi aşa mă simt acum, ca o mare efuziune).
în noaptea asta o să adorm cu ochii la orhideea din ghiveciul cu gărgăriţă (ironia asta…). e cadoul vegetal anual.
eu mai adaug un cerc “trunchiului” meu.
la revedere, fată dragă. n-o să-mi fie dor de tine. tu eşti mereu aici.
(national geo. minunată..)
Filed under: dot
this must be one of the best line I’ve heard in a very long while. I like it, love it, as much as I loved the film.
Jon Osterman: Miracles. Events with astronomical odds of occurring, like oxygen turning into gold. I’ve longed to witness such an event, and yet I neglect that in human coupling, millions upon millions of cells compete to create life, for generation after generation until, finally, your mother loves a man, Edward Blake, the Comedian, a man she has every reason to hate, and out of that contradiction, against unfathomable odds, it’s you – only you – that emerged. To distill so specific a form, from all that chaos. It’s like turning air into gold. A miracle. And so… I was wrong. Now dry your eyes, and let’s go home.
(how very sentimental of me)
Filed under: ouch
spend a day to make her smile again.
feed her cherries.
make her smile.
_____________________________________
mai târziu:
inima bate tare, tare.
tremurrrrrrr deşi nu e deloc frig.
şi am mai gasit un fir alb.
mai am de răspuns la o întrebare: ce mă fac eu cu tine, măi, fată proastă, măi?
went to the movies, watched Le concert (mind blowing!), wept because I’m not able to handle it any other way and wished I could have seen it with you.
and my theme for tonight: Sérénade mélancolique
versions of the same mesmerizing song. I can’t get enough, nor do my……. (nevermind, just listen.)
*personal favourite: 1st and last (cover)
Filed under: comes as it goes
I definitely don’t fit in this world. everybody wants to get over things so easily, like they didn’t even exist… and I’m expected to act the same. of course I don’t, so I guess I start bugging them with my unwillingness (it’s not even that I don’t want to, I just CAN’T!). and when this happens, people behave like total heartless pricks. like this is some sort of cure for me.
well, you know what? I refuse to be one of you! the reason why I’m so slow at this is that.. I’m designed differently and have this deep appreciation for the goodness that comes from finding something out of my ordinary, because it changes me. and I get stuck with memories and details of fingers and gray hair and scents of one’s neck and all sorts of conversations (as meaningless as they were) about fruit preferences… So, no matter how many people I’ll meet, I’m sure I’ll always reminisce. And that’s why I can’t be cruel to someone I remember this way.
I’m not even mad anymore, cuz what makes the difference in this particular context is the lack of concordance between my experience and yours…
so, in the future, don’t ever expect me to be like any of you. I’m simply too fucking slow. 
Filed under: dot
Filed under: dot
